Mitul statului antreprenorial și meandrele concretului bibliografic

Motto: „m-am plimbat de dimineață și am văzut o balegă de cal și un om pe bicicletă” (Leo, Hilversum, 1 ianuarie 2000)

Într-o bună zi Vocea Progresistului Naționale ne abordează cu următorul citat:

„If the proponents of modern laissez-faire economics could point to a single economy where technology and markets had worked, alone, to create a vibrant, confident, high-growth economic model, their arguments would be stronger. But it’s China, Singapore, South Korea and Brazil where the success stories happened. The state was at the centre of every one.”

Cum sînt mort după povești de succes și după după modele vibrante și de încredere, m-am repezit pe urma referinței bibliografice. Paul Mason nu se încurcă și zice din capul locului că „what would the state have to do? Intervene, obviously”, ceea ce, în chip surprinzător, nu mă miră deloc. Paul Mason nu-și face nicio problemă în a postula intervenția statului rămînînd să clarifice doar cum ar arăta această intervenție. M-aș fi așteptat ca articolul să mă edifice cu minunate povești de succes chino-singaporezo-sud coreeano-braziliene. N-a fost să fie, pentru că drept paradigmă a intervenționismului de stat se prezintă, posibil pentru cititorii europeni mai tonți, proiectul supersonicului de pasageri Concorde. Dacă dl.Mason zice că e emblematic pentru „the best route to prosperity” n-avem decît să tragem concluzia că proiectul Concorde a fost un succes. Atîta doar că, lăsînd la o parte comentatorii răutăcioși, un click mai încolo e wikipedia, care susține că „the development of Concorde was a substantial economic loss”. Cu chiu cu vai 14 aparate de zbor au fost achiziționate de Air France și British Airways cu subvenții de stat. Culmea e că zborurile au fost operate cu oarece succes financiar, deși ceva îmi spune că nu au servit expedițiilor Cutezătorii pentru copiii din Etiopia în căutare de apă. Nu, au fost zboruri de lux. Culmea culmilor este că un omolog al dlui Mason de prin 2003, convertit la ecologism, a decis că în loc să reprezinte viitorul omenirii, zborul supersonic de pasageri e cîh că face zgomot și poluează și povestea s-a încheiat deloc apoteotic.

Al doilea exemplu este programul Apollo sau cucerirea spațiului cosmic. Îl știm cu toții din epoca de aur a progresismului postbelic, a revistei Știință și Tehnică precum și din emisiunile vizionate pe Rubin 102. Asta dacă lăsăm la o parte cunoscătorii fini cu acces la revistele sovietice pentru copii cu Valentina Tereșkova și Pavel Popovici. Spre deosebire de Concorde, cucerirea spațiului cosmic beneficiază măcar de farmecul entuziast al gratuității, pentru că în afara cîtorva imagini cu oameni pe Lună și de cîțiva bolovani nu-mi aduc aminte să ne fi ales cu ceva de pe urma lui.

Ba da. Concorde și Apollo au avut de rezolvat o sumedenie de probleme tehnice grele care s-au soldat cu brevete. Și astfel ajungem la a treia mare durere a autorului nostru care susține că „the state played a role in financing nearly every key technology in an iPhone, from GPS to the touch screen”. Aici lucrurile stau foarte altfel, pentru că spre deosebire de celelalte două exemple, nici cel mai optimist și mai antreprenorial stat nu a promis vreodată cuiva telefonul deștept. Sesizînd mica dificultate, Paul Mason chipurile ne oferă o referință la un alt articol din The Guardian, de data aceasta al doamnei Mariana Mazzucato, care e despre cu totul altceva, adică despre piețele financiare și controlul de stat. Citit cu atenție, răspunsul se găsește la sfîrșit. Nu, nu la bibliografie – posibil să vă fi obișnuit deja, nu există bibliografii – ci la semnătura autoarei, care zice că domnia sa „is author of The Entrepreneurial State: Debunking Private vs Public Sector Myths”. Doamna Mazzucato e ceva mai sofisticată decît Paul Mason și scrie și cărți la subiect, nu doar articole.

„The Entrepreneurial State” are o ediție îmbogățită în 2013, dar ediția inițială din 2011 e accesibilă online. În carte autoarea admite că majoritatea cercetării americane finanțată de stat prin ARPA (și variante) dar și prin NSF, soldată cu patente fără îndoială interesante, a fost de interes militar, ceea ce deja o pune într-o poziție dificilă. Cercetarea militară are niște interese foarte precis formulate și e greu de spus că are în vedere fericirea omenirii pe termen îndelungat. Urmează o sumedenie de reproșuri la adresa investitorului veros și miop care se eschivează de la plata impozitelor, nu creează locuri de muncă decît unde-i convine, și în general nu face nimic din ceea ce crede Paul Mason că ar trebui să facă. Statul ar trebui să se ocupe de tot restul. Un fel de ce bine ar fi să fie bine. Cu finanțări, cu cercetare, cu locuri de muncă, așa, cu de toate. Ceva pe model Concorde, dar să placă la toată lumea. Vibrant, confident, high-growth. Vivat, crescat, floreat!

Revenind cu picioarele pe pămînt, ceea ce observă orice inginer cu ochiul liber și ceea ce-i reproșează pînă și Shumpeter în recenzia sa la carte, e că de la o valiză plină cu patente pînă la un produs de masă vandabil e cale lungă și dificilă, că deocamdată n-avem exemple de state care să și-o fi asumat cu succes și că în final literatura progresistă nu sugerează neam că ar avea o soluție simplă.

Progresismul e ambițios și pare a-și asuma doar proiecte complexe. Din păcate asta-l face să rateze nepermis lucrurile simple și la îndemînă, mai eficiente, mai puțin costisitoare și care, în primul rînd, ar putea întruni cu mai mare ușurință acordul comunității. De pildă la mijlocul secolului XIX America redescoperă gaura de la țeava de apă, ceea ce face ca între 1890 și 1930 să se producă cea mai mare emancipare a femeii pe care a cunoscut-o istoria și de care n-a reușit nici măcar să se apropie toată pletora de mișcări progresiste din ultimii mulți zeci de ani. Reamintesc că potrivit studiului lui Robert J. Gordon „The average North Carolina housewife in 1885 had to walk 148 miles per year while carrying 35 tons of water”.

Reproșul progresist al miopiei investitorului veros și ignorarea termenului lung. M-aș uita o clipă pe bursă, să vedem cîte firme merg pe minus și de cît timp. Eu cunosc personal exemple de investitori străini care de 5-10 ani aduc bani de acasă în România ca să susțină o producție fără nicio garanție solidă și formală că în timp finit se va trece pe profit. Așa că aș lăsa-o mai moale.

Iar dacă argumentația pro-laissez-faire este cumva un reproș, atunci aș vrea să văd și eu o argumentație progresistă exemplară și să nu mai fiu purtat izmene pe călător de colo-colo pe net, că sînt în concediu și n-am omorît pe nimeni.

Am trăit marea zaveră progresistă postbelică. Am aflat cu surprindere că a bîntuit și lumea occidentală și că nu doar în România comunistă s-au defrișat păduri ca să se fabrice creioane colorate cu care copiii să deseneze trotuare rulante și oameni zburînd în costume argintii propulsați de ascuțitori care nu se știe cum funcționau dar erau de bună seamă ozon friendly. În anul 2000 urma să fim fericiți și veșnici. Din păcate anul 2000 arăta așa cum l-a descris prietenul meu Leo. Sînt rezervat cu privire la viitor, dar hai să zicem că fiecare are dreptul la opinii proprii. Ceea ce e sigur e că exact în virtutea acesui drept la opinii nu vreau ca cineva să-mi explice cum arată viitorul, cu atît mai puțin oameni ca Paul Mason sau Vocea Progresistului Naționale. Mai ales cînd e vorba de banii mei.

Referinţe:

http://www.theguardian.com/commentisfree/2014/jul/27/concorde-iphone-history-state-intervention-technological-innovation

http://en.wikipedia.org/wiki/Concorde

http://www.theguardian.com/commentisfree/2014/jul/20/public-banks-brics-countries-financial-markets

http://www.demos.co.uk/files/Entrepreneurial_State_-_web.pdf

http://www.economist.com/news/business/21584307-new-book-points-out-big-role-governments-play-creating-innovative-businesses

http://www.nber.org/papers/w18315.pdf

Leave a Reply